Provocare :P

-Got it from Inthedark: Cea mai apropiata carte de mine momentan este "Fratii Karamazov" de Dostoievski...just finished it so here it goes:
de la pagina 123:"Chiar atunci cand era framantat de ceva si vorbea iritat,privirea lui parca nu oglindea catusi de putin adevarata lui stare sufleteasca,exprimand cu totul altceva,fara nicio legatura cu clipa prezenta.,spuneau cateodata cei care aveau prilejul sa discute cu el.Altii care vedeau in ochii lui o umbra de neguroasa reverie,ramaneau uluiti de rasul spontan ce-l apuca uneori,dand in vileag cine stie ce ganduri vesele si nastrusnice intr-un moment cand privea mai incruntat ca niciodata.De altfel,aerul acela bolnavicios nu putea sa surprinda pe nimeni in clipa de fata:toata lumea cunostea fie chiar numai din auzite viata dezordonata pe care o ducea in ultima vreme la noi in oras,de chefurile lui,ce se tineau lant,dupa cum stiau tot asa de bine ca,de cand era in conflict cu parintele sau din pricina banilor,ajunsese intre-un hal fara hal de enervare.Circulau chiar prin partea locului o serie de anecdote in privinta asta." ....o dau mai departe la urmatorii 5 care citesc asta :P

Iluminarea

Acest articol este scris de Victor Hugo in "Mizerabilii".Ma face sa imi para rau ca nu ma gandesc mai des la asta :(....so here it comes:

"Nimic nu e neinsemnat.Oricine se lasa patruns de puterea adanca a naturii o stie.Cu toate ca filozofiei nu i-e data nici o multumire absoluta,si nu poate margini cauza,asa cum nu poate limita efectul,visatorul cade totusi nemarginit in fata acestor descompuneri de forte care ajung la unitate.
Totul lucreaza pentru tot.Algebra se aplica norilor:iradiatiile stelelor ii sunt de folos trandafirului.Nici un ganditor n-ar indrazni sa spuna ca mireasma rasurii e de prisos constelatiilor.Cine poate calcula traiectoria unei molecule? Stim noi daca plasmuirea lumilor nu e determinata de caderea firelor de nisip? Cine cunoaste fluxul si refluxul reciproc al infinitului mare si al infinitului mic, rasunetul cauzelor in abisul fiintei si noianul creatiunii? Si un vierme are rostul lui.Ceea ce e mare e mic,ceea ce e mic e mare.Totul e in echilibru in ceea ce e necesar.Inspaimantatoare viziune pentru pentru gandirea omeneasca.Intre fiinte si lucruri exista relatii care tin de miracol.Totul are pret in acest tot nemarginit care porneste de la soare si ajunge la gaza.Avem nevoie unii de altii.Lumina nu duce in azur miresmele pamantului fara sa stie ce face cu ele.Noaptea imparte esente stelare florilor adormite.Toate pasarile care zboara au legat de gherute firul infinitului.Germinatia sporeste cu nasterea unui meteor si cu lovitura de cioc a randunicii care sparge oul;ea determina in acelasi timp nasterea unei rame si venirea pe lume a lui Socrate.
Microscopul incepe acolo unde sfarseste telescopul.Care din doua vede mai departe?Alegeti!Mucegaiul e o constelatie de flori.O nebuloasa e un furnicar de stele.Aceeasi convietuire poate si mai uimitoare, a problemelor gandirii si a fenomenelor materiei."

'Inca' makes me feel angry

Inca un Craciun trece peste mine...
Inca un an pleaca in cruzime,
Inca un batran moare huiduit,
Inca un copil plange ca nu a primit,
Inca o femeie mai zambeste-n tihna,
Inca o tigara,multa nicotina,
Inca un pahar plin cu bere bruna,
Inca un tipar,inca o minciuna,
Inca o dilema,inca un regret,
Inca o emblema,inca un tichet,
Inca un mort....eu si doar cu mine,
Inca un Craciun fara doar cu tine(my alter-ego is missing) :(((

Teatrul absurdului

"-Buna ziua!Stiti unde as putea sa gasesc spitalul?
-Primaria e la capatul strazii
-Dar eu vreau sagasesc spitalul
-Acolo e si libraria
-Nu intelegeti ce va spun?
-Da,e foarte cald azi;nu cred ca va ploua prea curand
-Vorbesc cumva in alta limba?
-Sigur ca puteti sa luati autobuzul de aici."....asta e un exemplu destul de umil...sunt alte chestii mult mai grave :|

Asa patesc de multe ori,parca totul este un simplu teatru al absurdului.Nu ma pot intelege cu nimeni,nimeni nu aude ce zic sau pur si simplu cuvintele pe care le zic sunt mult prea ciudate pentru ceilalti si nu folosesc cuvinte gen nicotinamidadeninucleotid sau supercalifragilisticexpialidoce.Foarte bizar cum unii oamenii sunt atat de nepasatori de prefera sa iti dea un raspuns lejer la intrabarile simple pe care le pui sau cum te ignora cand tu spui ceva important.E trist ca lucurile care conteaza sunt lasate sa moara intr-o mare de ignoranta :((

'Nimicizarea totului'

Mintile bolnave exploatate de carausii vremurilor noastre se intind pentru a fi inspectate cu minutiozitate si perseverenta.Stiu exact la ce sa se astepte si nu se tem sa isi arate adevarata fata,adevarata savoare.Totul se leaga la un moment dat in lumea lor,orice clipa de neclaritate,orice scapare a destinului ajunge sa fie esenta clipei prezente si nucleul clipei viitoare.Soaptele spuse cu atata rigoare si nevoie,cu atata bagare de seama si atentie se simt in fiecare vibratie a sunetelor si a vietii ce bantuie prin venele decupate ale timpului.
Totul este un mare nimic permanent caruia i se adauga de fiecare data o insemnatate diferita,depinde de perceptia fiecarui individ.Fatada pe care o atribuie revine la normal dupa ce devine o obisnuinta banala,devine ceva ce parca ar fi existat dintotdeauna si e trist caci empatia este uitata cu ususrinta de mai toti.Ramanand la urma toate aceste sentimente,ele prefera sa se pietrifice,sa intre in putrefactie si astfel procesul de 'nimicizare' este luat de la capat,fara cea mai mica constrangere de catre trecut.Este calcat de existenta umila a gandurilor,este prefacut in ceva de lovirea abundenta a titanilor vesnici,de lacomia lor.Relativitatea situatiei a fost masurata de geniile presupuse,dar adevaratul sens nu a putut fi inteles nici macar de filozofi.In ciuda 'totului',nimicul a fost ales...


Ascultand 'walz 57' de la Swod (love this song)

Resemnare inutila

Amintirea a ramas tot in podul mintii mele,e plina de praf si nu vreau sa ma ating de ea,sa o dau jos de acolo.Ce rost are sa ma chinui la nesfarsit cu acest lucru,tot la aceeasi limita ajung,tot aceleasi lucruri simt si nimic nu se schimba decat pozitia timpului.
Resemnarea e un proces patetic atunci cand se poate face ceva,dar cand cel mai bine e sa accepti situatia asa cum e devine un act de demnitate dusa la extreme.Trucul sta in aplicarea ei,in felul cum o poti percepe la nevoie,cum sa nu o lasi sa devina lasitate.Urma zilei de ieri a lasat un gust amar in viata mea,de parca tot ce a fost bun vreodata s-a transformat in otrava si s-a scurs in ziua de ieri.Acum ma simt iar goala,pustie fara idee de directia in care ma indrept cu pasii lenti pe care ii fac in sila,descumpanita si dezamagita de problemele ce ma inconjora,de fiintele ce se invart in jurul meu,de puterile care ma conduc.
Inca sunt pe punte,stiu asta,simt vantul care ma plesneste peste fata,dar nu pot sa vad urma de simtire,de spernata si tot astept sa se intample ceea ce trebuie,dar tarmul e departe si intarzie sa apara.Nu ma voi resemna in cazul asta....voi astepta pana se termina totul ca sa o pot lua de la capat.

La multe jeleuri!!!!

Hmmmm...azi in sfarsit e ziua mea dupa aceasta lunga asteptare(not really).Inca un an a mai trecut,un an plin de rasete,plansete,esecuri,reusite,neatentii,nebunii,mii de melodii ascultate,cativa oameni noi,un blog,noi perspective,vise,relaxari,tensiuni....doamne cate lucruri :O.
Chiar am patit eu toate astea...imi urez eu singura(desi suna cam narcisist) La multe jeleuri fericite caci asa prefer sa-mi masor viata...in jeleuri...sunt mult mai gustoase decat anii!!!!!:D

Turta Dulce

Am inceput sa visez la iarna,la aroma ei,la ninsoarea calma ce ma scoate din starea haotica in care ma regasesc adesea.Zapada imi amorteste simturile,ma duce intr-o alta dimensiune in care pot sa fiu eu,sa ma gandesc la tot fara teama,fara retinere.
Pana si saniuta rupta din podul bunicilor ma face sa zambesc din nou ca altadata,toate acele amintiri frumoase pe care le-am avut,toate acele ierni magice in care il asteptam pe Mos Craciun,toate aveau farmecul lor.Stiu ca poate suna cam infantil,dar in curand e ziua mea si ma simt de parca as avea o suta de ani,asa ca am preferat sa las un pic seriozitatea cu care tratez in general viata si sa scriu ceva mai simplu,ceva din amintiri.
Azi am macat turta dulce cu speranta ca voi regasi macar o farama din toata acea perioada in gustul ei.Din pacate nu am reusit,poate ca trebuie sa astept pana la Craciun,atunci o sa isi faca efectul.Imi place atat de mult turta dulce...e cred ca printre cele mai bune lucruri din lume.O cana de ceai fierbinte cu miere,scortisoara si lamaie si turta dulce...doar asta imi trebuie pentru a cuceri lumea(a da si o pereche de papuci pufosi).


Ascultand "Sweet sublime" de la Molly Johnson

A thought inside my...heart

You don't know what he feels,you don't even know what he has inside,you don't really care about his feelings,you always forget his real name,you let him die,you don't fight for what he believes in,you laugh at all his dreams,you run when he's lost,you leave him alone every moment,you remind him about sorrow,you hurt him every time he's smiling...you probably don't even know him but he's standing right next to you!What comes next? Pain,happiness,loneliness,forgiveness or maybe you will just let him go down without telling him he's more than that?Everything has a price on this world and you will have to pay it one day,soon you will see his true face and then you'll cry...die...

Decorul sunetului

Ultima sansa dispare in sunetul pianului, sunetul cel mai trist, acea clapa uitata, prafuita, acel ultim glas pe care il scoate in fata mea.Am dat navala peste minte, nu am mai lasat-o sa creeze toate acele viziuni perfide.Aud iar acea clapa, o aud cum ma striga, ii aud disperarea si mila in care e scaladata.Eu nu am umilit-o niciodata si nici nu am de gand...ce rost ar mai avea sa am un suflet daca as face asa ceva.Ratiunea nu o pot pune inaintea ei, dar pot sa tin cont de fiecare susur ce-l aud, pot sa ma inalt la fiecare pornire a ei.
Ce s-a intamplat aici?Soarele nu mai rasare, dansez de una singura in noapte, prefer sa uit de sunet pentru moment.Iarta-ma daca nu ti-am spus cat de mult te-am admirat, poate ca aveai nevoie in umilinta pe care ai primit-o de la ceilalti.Cand te voi auzi din nou te voi acoperi in laude sincere, te voi admira in soapta, nu te voi lasa niciodata in tristete.Vreau sa te aud pana la sfarsit, vreau sa respir ascultand doar sunetul pe care il emani, vreau sa fiu alaturi de tine pana cand descompunerea ne va intampina, vreau....vreau sa iti ghicesc fiecare particula, sa le pun alaturi, sa termin puzzelul in care te afli.Nu ma obliga sa parasesc acum aceasta stare, daca nu o voi mai gasi ce voi face cu atata realitate stransa in camera?Nu am unde sa o pun, e plin de visare in casa si nu mai am loc decat pentru o secunda de traire.Nu iubesc pamantul pe care merg acum, ma intorc, nu pot sa dorm noaptea si desi stiu ca nu e bine....imi pare rau din nou.Lasa sa apara totul la timpul destinat, nu forta sa vina peste noi ceea ce bate la usa.
Cata credinta aveam candva in gandurile mele, cata ascultare dadeam inimii si poate ca mai pot face asta, dar rostul nu apare acum.Am plecat, am alergat prea departe si nu mai gasesc drumul potrivit.Lumina s-a stins, intunericul s-a aprins, viata a murit si moartea traieste.Aud cum plange steaua, aud cum bat inimile lor,cum trece sufletul tunelul, cum se sfarseste o existenta si nu pot plange si eu laolalta cu toate aceste lucruri.Sunt dezamagita si nu ma pot opri din ras.Priveste cum rad, cum sangerez de la atata ras....ironia asta, o iubesc pur si simplu!!!

Sometimes you can't make it on your own-U2

Tough, you think you’ve got the stuff
You’re telling me and anyone
You’re hard enough

You don’t have to put up a fight
You don’t have to always be right
Let me take some of the punches
For you tonight

Listen to me now
I need to let you know
You don’t have to go it alone

And it’s you when I look in the mirror
And it’s you when I don’t pick up the phone
Sometimes you can’t make it on your own

We fight all the time
You and I… that’s alright
We’re the same soul
I don’t need… I don’t need to hear you say
That if we weren’t so alike
You’d like me a whole lot more

Listen to me now
I need to let you know
You don’t have to go it alone

And it’s you when I look in the mirror
And it’s you when I don’t pick up the phone
Sometimes you can’t make it on your own

I know that we don’t talk
I’m sick of it all
Can - you - hear - me – when – I -
Sing, you’re the reason I sing
You’re the reason why the opera is in me…

Where are we now?
I’ve got to let you know
A house still doesn’t make a home
Don’t leave me here alone...

And it’s you when I look in the mirror
And it’s you that makes it hard to let go
Sometimes you can’t make it on your own
Sometimes you can’t make it
The best you can do is to fake it
Sometimes you can’t make it on your own

Just a simple melody

Ar fi atat de simplu daca toata viata ar fi alcatuita din niste linii simple, trasate cu grija, fara teama in acelasi timp.O simpla melodie care sa se auda mereu fara a fi dispretuita.
Imi plac sinele trenului, acele linii paralele care duc in diferite locuri, atat triste cat si fericite.Cata frumusete poate exista in jurul meu si ce rau imi pare ca nu o vad de multe ori, mai ales atunci cand sunt trista si ea incearca sa ma inveseleasca, sa ma scoata din acea stare de renuntare.
Singurul lucru valabil pana si in momentele in care nu mai realizez ca ma aflu intr-o lume vie este muzica, ea nu m-a lasat sa putrezesc vreodata.Una dintre melodiile mele preferate e "So flute" de la Saint Germain, iar videoclipul e arta pura.Atat de simplu facut si totusi...:D


Melodia mea preferata ramane pana la moarte "Melody" de la Molly Johnson.Este o melodie fluida, care te ridica pur si simplu din cea mai rea stare si te pune pe un pat de frunze(ca tot mi-am amintit eu).

Pete din trecut

Imi aduc aminte de gramezile de funze uscate din gradina bunicilor in care obisnuiam sa sar, mirosul lor ametitor, caldura pe care o emanau intodeauna ma faceau sa plutesc in universul meu.
Acum nu mai pot simti ce am simtit atunci, acum nu pot decat sa imi amintesc cu zambetul pe buze de perioada aceea, dar stiu ca niciodata nu o voi mai retrai.
Ca sa intri in viitor trebuie sa lasi trecutul sa putrezeasca in liniste.Pana si prietenii pe care ii consideram candva cei mai buni s-au dovedit a fi o gluma proasta, ceva inutil.Loviturile le primesti cand nu esti puternic, te iau pe nepregatite si te pun la pamant.De cate ori nu am simtit ca nu ma voi mai putea ridica, de cate ori nu am simtit ca totul trece pe langa mine, ca eu stau pe margine si privesc fara a-mi dori asa ceva.La fiecare cadere nu am avut acel pat moale de funze uscate si parfumate, ci niste pietre.
Dupa cum spunea Dostoievski:"Iadul inseamna neputinta de a iubi!".Ei bine, eu cred ca ma aflu in iad, dansand cu demonii, pentru ca nu pot sa simt nici cea mai mica afectiune pentru natura umana, nu ma pot lasa inselata de sentimentele care ii domina pe ceilalti.Chiar si ura e o forma de a iubi, dar eu nu urasc.Sunt goala, lipsita de orice fel de urma de simpatie, de mila pentru viata.Este cel mai greu sa crezi ca traiesti cand de fapt esti mort.Inca nu am lasat tarana sa se usuce peste mine, poate ca mai am de sperat...sau de uitat.

Amortire

Este curios cum un om poate reprezenta mai multe lucruri sau cum un lucru poate reprezenta mai multi oameni.Este o realitate consecventa, plina de adepti care se aduna zi de zi fara sa isi dea seama macar de puterea pe care o detin.Vezi peste tot adunari, sedinte, cozi...cum vrei sa le numesti.Ele sunt acolo si mereu vor fi, niciodata nu se va risipi un fapt care se transmite prin mai multi indivizi, un gand care se inspira din izvorul mai multor minti sintetice.Cauti in timp o fisura ca sa poti scapa sau cel putin asta crezi.Pana si gandirea devine o actiune mediocra daca nu stii sa ii pastrezi tiparele, sa ii captezi esenta si sa o pastrezi in cel mai sigur loc din subconstientul tau.
Necesitam mult curaj mai ales pentru a indrazni sa ne ridicam si sa spunem tare ca nu acceptam asa ceva.Si ce anume nu acceptam? Modelarea noastra dupa niste mituri, dupa niste legi create pentru oamenii orbi care nu vor sa vada ce e in spatele adevarului.Orice miscare facuta isi are intr-un final si consecinta, dar s-ar putea sa merite sa induri urmarea, s-ar putea sa nu constientizezi acest lucru la momentul dat de timp, dar ceva iti va atrage atentia si nu te va lasa sa iti irosesti si ultima rasuflare pe un gand inutil sau pe o dorinta limitata.Uita pentru un moment de universul in care te afli si lasa-te in voie, sa plutesti fara sa simti durerea fizica sau psihica.De cele mai multe ori simti prima data doar durerea fizica si asta doar pentru ca ai vrea sa o accepti numai pe ea, dar apoi vine si ce psihica, cea sufleteasca in care cu greu mai poti sa traiesti.Ai vrea sa te lepezi de cea din urma si sa ramai doar cu cea fizica, dar stii bine ca aceste dureri se impletesc, se imbina creand perfectiunea in suferinta, acel spatiu vast in care te-ai putea pierde cu usurinta.Ramai fidel durerilor tale din toate punctele de vedere ca iti vei primi mai tarziu si portia de adaptare.Durerea este o necesitate fireasca.

Entitate pufoasa

Am acaparat pentru un moment scena si sunt bucuroasa, chiar foarte bucuroasa.Ce sa va zic mai profund, mai lipsit de sens, dar plin de poezie, de culori uitate prin alte lumi in alte timpuri mascate de o pagina galbuie, indoita la margini, ba chiar rupta la un colt?
Te uiti in ochii astia pe care i-ai mai vazut...nu stii unde, nu iti amintesti exact locul, dar stii ca i-ai mai vazut.Poate intr-un vis, intr-o alta viata, intr-un alt univers complet paralel cu viziunea ta initiala.Uita-te bine in ei si spune-mi sincer daca vezi ceea ce vad si eu, o entitate pufoasa, ceva ce a existat prin definitia eternitatii, ceva ce s-a desprins din coastele Universului si care a rezistat pana in viitorul ce trece vazand cu acesti ochi reci fara insemnatate daca nu te uiti profund sa gasesti raspunsul, sa gasesti cheia prezentului trecut in mijlocul viitorului.Ce s-a intamplat?Au clipit ochii si tu te-ai speriat, ai fugit sa te ascunzi in infern, in paradis...sau tu nu crezi ca exista...poate ai o alta imagine asupra celor doua lumi opuse.In iad arsita iti topeste oasele si unde este iadul?Uita-te iar in acei ochi si o as vezi ca in ei se oglindeste viziunea iadului care se afla chiar in spatele tau.Mai clipeste inca o data si poate te vei trezi in rai sau poate nu.Dar tu mai clipeste o data si o sa vezi cat de diferit va parea totul.
E noapte si esti in pat, ti-e bine crezi ca esti in siguranta, dar cine te priveste de pe scaun?Iar acea privire pe care nu o vei uita, care-ti va ramane intiparita in sange, in minte, in suflet.Arunca moartea in ea si iti va raspunde.In Apeiron iti vei gasi ramasitele...da, cu tine vorbesc entitate pufoasa!!!.Nu ma mai privi, arunca blestemul si asupra zilei de peste ieri.
In interior mai bate ceva, un ceas stricat, dar precis in inselaciunea lui.


Ascultand 'Inside' de la Unkle.

Calator fara destinatie

Nu prea credeam eu inainte in destin sau in soarta.Eram absolut sigura ca viata este influentata numai de deciziile pe care le iau eu si ca nimic nu sta la baza lor decat gandirea mea.Asta pana cand, nici eu nu stiu cum s-a intamplat, am inceput sa cred ca anumite lucruri nu le controlez eu, ci ca ele sunt facute sa se intample fie ca vreau, fie ca nu.
Ce o mai fi si cu destinul asta, cu aceasta linie dreapta care se curbeaza neasteptat?E un drum pentru calatorii care nu se astepata neaparat la o destinatie exacta, care nu isi calculeaza fiecare moment al vietii lasand ce e mai important sa treaca pe langa ei.
Peste tot exista semne care ne indica drumul, care ne arata pe unde am putea sa o luam si asta numai daca intrebam si stim sa vedem aceste sageti oarbe de cele mai multe ori.De exemplu...ieri eram suparata(poate ca de aia am si scris articolul ala mai dur, dar nu mai putin adevarat), asa ca m-am gandit sa fac o plimbare, sa imi limpezesc putin mintea.Vroiam sa ma duc pe la Carturesti, la Universitate, dar m-am intors(nu stiu nici eu de ce) spre Mosilor.M-am oprit pe o strada sa admir o cladire aproape de Armeneasca si mi-am pus intrebarea :"Eu ce ar trebui sa caut aici?".Dupa cateva secunde mi s-a raspuns pentru ca atunci cand m-am uitat sa vad ce strada e, am vazut o placuta pe care scria Strada Sperantei.Puteti sa spuneti ca e o tampenie, dar eu tin mult la semne si destin acum, asa ca am luat acel raspuns ca atare.Poate ca ar trebui sa am mai multa speranta...mai multa rabdare...

Conditia unui vierme

De ce oare ma simt mult mai batrana decat sunt si ii vad pe cei din jurul meu ca niste maimute fara rost, niste lucruri inutile care se invart si ele prin viata cautand doar viata animalica, doar statutul de om mediocru care profita de orice ocazie stupida, de orice lauda si de orice parere adusa de celelalte animale?
De cele mai multe ori ma simt inconjurata de straini si simt ca nu-mi gasesc nicaieri locul, ca tot ce-mi doresc e in zadar pentru aceasta lume.Nu imi pasa ca vorbesc limbi straine pentru unii, ca par o ciudata pentru altii, dar ce se intampla cand ma simt straina pana si fata de mine, fata de propria-mi gandire si simtire.Incerc sa nu bag in seama toate aceste sentimente lipsite de sens si inveninate cu imaginea societatii in care ma aflu.
Refuz sa ma dezvolt intr-o lume ca asta!!!!Detest toate acele minute de mediocritate de care se bucura toti si chiar nu mai vreau sa fiu si eu situata la acelasi nivel cu urangutanii care populeaza aceasta planeta.
Prostia domneste peste tot si putini sunt cei care detin acea intelepciune mareata, acea intelegere pentru toate lucrurile marunte care stau la baza universului.Nu am pretentii sa fie toata lumea desteapta caci daca toti ar fi destepti ne-am cam plictisi.Mai bine sa fie multi prosti si putini "intelepti", caci poti sa conduci o turma de oi,dar o haita de lupi nu.Singura mea pretentie e ca aceasta turma sa nu isi dea alta importanta decat cea pe care o are.Din pacate un om de nimic nu poate fi oprit din actiunile sale stupide ce apar ca niste minuni in fata lui.El se mandreste cu ele si nu va renunta pentru nimic in lume la aceasta conditie de vierme care ii ofera siguranta mizerabila de care are nevoie.

Doar timpul...

Ai observat vreodata cat de incet trece timpul atunci cand iti dai seama ca astepti ceva de prea multa vreme.E ca si cum iti face in ciuda...alearga in urma ta, dar tot tu trebuie sa il prinzi.Azi ma uitam la ceas si parca nu se misca timpul...statea in loc.Doare cand crezi ca iti e cel mai bun prieten, dar de fapt el te tradeaza, face exact ce tu nu iti doresti.Am incercat de atatea ori sa ii intind o capcana, sa il prind cu garda jos, da tot nu am reusit.Candva eram cei mai buni prieteni,eram nedespartiti si imi pare rau sa spun ca m-a dezamagit exact cand aveam cea mai mare nevoie de el.
Azi fiecare secunda se dilata la nesfarsit si aveam atatea deja-vuuri, mult prea multe, parca as fi repetat fiecare miscare de sute de ori.Cat de greu e sa te misti in prinsoarea asta, in panza vremii si sa nu gasesti nici o cale de a iesi, nici macar o punte de unde ai putea privi umbra unui lucru...o anumita perspectiva, un unghi inghesuit printre minute si spatii inguste.
Daca refuzi sa traiesti alaturi de timp esti condamnat la uitare, dar esti liber si nu mai tii cont de toate barierele si limitele impuse, ceea ce pana la urma e bine.Dar sa fim seriosi...cine poate trai fara acest micut nenorocit(dupa cum am mai spus), caci pana la urma el da sens lucrurilor, le da viata si valoarea cuvenite.

Singuratate

"Singuratatea nu te invata ca esti singur, ci ca esti singurul!" Cioran

Mi-am dat seama ca nu ascult destul de mult tacerea si gandul asta ma obsedeaza pe masura ce inaintez in viata.Singuratatea iti da dreptul tacerii neconditionate si in timp ce o asculti ai voie sa interpretezi rolul pe care l-ai format in propria-ti minte.Nu exista loc pentru alte sunete, soapte sau vorbe, nu exista loc nici pentru vocea mintii tale.E un taram neutru in care legile iti dau voie sa actionezi din orice parte vrei, sub influenta oricarei pareri, simtiri sau ratiuni.
Esti singurul ce poate intelege asta in spatiul tau delimitat de infinitate; seaca e mintea unui om care se teme de singuratate, caci fara de ea nu poti sa existi ca forta,nu poti sa te reinventezi dupa fiecare lovitura, cadere si ridicare.Cu timpul simtirile comune te vor parasi, dar acest ultim gand solitar nu te va uita nici dupa ultimul drum facut.Exista o singura cale demna de urmat si aceea e cufundarea de sine fara sa dai importanta necunvenita lumii materiale si glazurate cu iluzii desarte.
Ultima sansa salasluieste in adancul definitiei singuratatii reale unde poti descoperi tot ce ai cautat si ai asteptat.Constrangerea si creativitatea nu isi au loc una langa alta, iar cea mai buna cale de a le separa e prin cuvintele fara sunet pe care le poti rosti, cuvinte pline de expresie care pot spune tot ce ai vrea sa spui intr-o viata intreaga.Tot ce-ti ramane de facut e sa te impaci cu fantasma din oglinda, s-o lasi sa traiasca...

Bucurestiul peticit

In fiecare zi, oriunde ma duc vad mucitori care mai scot cate o bucata mare din strada si toarna peste ea o bucata ce se vrea a fi noua.Tot facand asa la fiecare pas se formeaza petece prin tot Bucurestiul asta scump si nu mai zic de denivlarile care se fac.Azi m-am si impedicat si am cazut asa frumos...pe burta.Iar toti muncitorii au inceput sa rada de mine pe motiv ca le-am cazut la picioare.Se tot lucreaza de la inceputul verii mai ales pe Mosilor si tot nu se termina...peste tot numai beton proaspat turnat, ciment proaspat nivelat(yeah right) si chiar nu mai stii ce intrebari sa iti pui.
Asta vara ii vedeam pe muncitori cum mai mult stau si acum i-a apucat, si pe frigul asta dorul de munca.Ii vezi cu ditamai gecile si cu ditamai caciulile si lucreaza vezi Doamne cu spor si harnicie.Dupa ce termina o strada te uiti cum arata si e de-a dreptul oribila...toate petecele alea de smoala si beton arata in ultimul hal, iar gropile devin umflaturi.Cred ca a vazut toata lumea ce tampenie au facut pe Lipscani, dupa ce au zis ca au gasit nu stiu ce parte veche subterana dintr-o cetate whatever...dupa care au promis ca vor pune sticla peste acele sapaturi, da de unde.Au pus un lemn care a si inceput sa rancezeasca.Eu cred ca nu era nicio cetate pe acolo, ci mai degraba si-o fi pierdut nevasta primarului pe acolo un cercel si a dat ordin sa sape pana il gasesc.Totul nu a fost decat o musamalizare a dosarului "cercelul pierdut"(da bat cam mult campii), da ceva de genul asta cred ca a fost.

Aglomeratie

Oriunde m-as duce prind mereu cate o coada imensa care ma face sa imi pierd numaidecat rabdarea.In metrou simt ca ma sufoc in multimea de oameni care se imping in toate directiile, in masina la fel, la magazine iar trebuie sa stau pana cand se duce acea coada infernala, peste tot.Ma intreb daca la moarte ar sta toti asa...la coada.Atunci nu cred ca-mi voi mai face griji, multi imi vor ceda locul cu bucurie.Totusi iti de gandit cat de teama le e unora de moarte si cat de usor dispare aglomeratia in acel moment.

Cred ca o sa fie asemanator cu o vizita la doctor...astepti pana termina cu cei din fata ta, dupa care urmezi si tu.Partea buna...macar nu o sa fie coada, asa ca rabdarea mi-o voi pastra. :))

Gandiri dintr-o cafenea

Am preferat azi sa ma duc intr-un loc in care nimeni sa nu ma bata la cap cu tot felul de lucruri inestetice asa ca dupa ce am terminat orele infernale de la liceu, primul loc spre care m-am indreptat a fost Lipscani, la una dintre cafenelele mele preferate.M-am asezat la o masa cat mai in spate(exista un colt fermecat in acea cafenea) si dupa ce am cerut o cafea am inceput sa citesc.Dupa o vreme insa ceva ma facea sa las cartea din mana, o voce launtrica ce ma tot chema sa o ascult si asta am si facut.Brusc ma gaseam pierduta intr-o alta lume in care puteam sa fiu fericita, in care toate visele urate dispareau, toata acea oboseala a mintii si acel jeg din jur.Ma tot gadeam cum sa raman in aceasta lume imaginara, dar reala intr-o oarecare masura in subconstientul meu.

Am uitat de mult cine sunt eu si in acel moment mi-am dat seama ca sunt o umbra a ceea ce vreau sa fiu cu adevarat.Ma ascund de atatea lucruri incat am si uitat cum e sa iesi la suprafata si sa privesti toata durerea asa cum e ea, in forma ei amorfa.Imaginea acelei lumi perfecte era distorsionata, de asta imi dadusem in cele din urma seama, era un fel de drog, inca un loc in care sa ma ascund de tot ceea ce ma urmareste.Dar sincer vreau sa stiu cine sunt, sa ma privesc in oglinda si sa ma regasesc, sa vad acea persoana, sa vad mimica fetei si toate sentimentele care ies prin zambete, lacrimi si cuvinte.

Povestea unui lucru marunt

Mintea imi devine din ce in ce mai grea, iar gandurile-mi alearga mult prea repede in spatiul in care mai caut un raspuns la intrebarea mea vesnica.Noaptea-mi cuprinde lumea si falnic intunericul ma pierde in negura trecutului.Intind mana spre lumina, dar imi dau seama ca-i prea tarziu sa mai ies din lumea intunecata si paralela in care m-am scufundat.

Ma opresc in mijlocul necunoscutului si te caut, sperand sa te gasesc si te strig cu toata forta care mi-a mai ramas, sperand ca ma vei auzi.Dar singurul raspuns pe care-l primesc e ecoul vocii mele triste, izbindu-se-n mine ca intr-un zid.Ma uit in jos si vad cum lacrimile de sange imi curg de pe obrajii palizi, formand o balta in care ma voi scufunda si mai mult.Inima imi sopteste sa mai astept putin ca tu vei veni si ma vei salva de nemiloasa mea constiinta.Dar nu mai pot si nici nu mai vreau sa astept.Am asteptat deja toata viata.

Esti undeva departe, poate fericit si iertat sau poate trist si chinuit, dar traiesti, in schimb eu am murit de zeci de ori.Am fost o picatura rece de ploaie care-a format un cerc perfect la izbirea de pamant; am fost un orgolios fulg de nea ce-a murit in plina glorie si stralucire pe rochia unei fetite; am fost o frunza de stejar ce s-a uscat si a cazut peste picatura de ploaie si peste un fulg de nea, suprapunandu-se astel si formand un trecut.Am fost multe lucruri marunte, dar marete, pe care oamenii nu au timp sa le observe, iar la fiecare-nmormantare a fost martora natura.

Asa cum am murit de zeci, poate chiar sute de ori, asa voi renaste ca sa mor din nou caci asta mi-e menirea.

Poate-ntr-un final voi fi cu-adevarat un om, desi nu-mi doresc asa ceva si voi muri pentru ultima oara in bratele tale, ca apoi spre cer sa zbori incet, iar eu sa te caut.

Impreuna ne completam caci tu vei dainui pe vecie ca sa ma poti regasi mereu intr-o alta forma si-ntr-o alta lume, iar eu voi fi in continuare un lucru marunt care va trai cu speranta ca are cel mai de pret lucru:UN SUFLET.

Zile

Zile-au trecut si noi ne tot gandim
Ca intr-o zi toti vom apune si nu o sa mai fim.
Si uneori noapte-auzim cum inc-o stea mai moare
Si drumetii plang, s-a mai dus o calauzitoare.

Sunt zile-n care toti ne temem sa plecam,
Caci poate nu ne-ntoarcem, asa ca-ncepem sa speram.
Zilele trec si soarta se-mplineste,
Speranta se prea pierde, dezamagirea creste.

Se duc minutele, clepsidrele resping nisipul,
Se duc zilele, ceasurile resping timpul.
Nu mai auzim nimic, nu mai vorbim
Timpul ne face in loc sa ne oprim.

Rostul unui pas facut dimineata

Ma trezesc dezamagita.A mai trecut o noapte in care corpul meu a refuzat sa doarma.Ma trezesc din stadiul amortit al mintii mele.Privesc in gol vreo zece minute doar pentru a-mi limpezi privirea.E miercuri, zi apasatoare si trista.Cu ce oare sa incep?...Stiu!!! Inceputul perfect ar fi valsul frunzelor in bataia vantului.Ma uit cum danseaza gratioase pana ating pamantul, cum nimeni nu le baga in seama si ele fac atata efort pentru a putea iesi in evidenta.Dar nu simt mila pentru ele, ba chiar consider ca o frunza exprima mai multa frumusete decat pot exprima cuvintele unui poet.Ma simteam eclipsata si umilita de magia lor.

Imi place atat de mult toamna, e un anotimp demn si intelept.Cat de mult mi-as dori sa inlocuiasaca vara.Singurul lucru care m-a cam deranjat a fost soarele care radea prea tare la mine....sau de mine, dar in orice caz nu cu mine.Iar a trecut o zi in care conversatiile inutile au turnat peste mine si m-au acoperit cu o pacla vascoasa de prostie.

Timpul asta...nenorocit micut!Aspira clipele mai repede decat inspir eu praful.

Sentimentul unui drum fara rost

O liniste scheletica zvantata de grijile ordinare ale vietii se ridica din apusul unei mari de ignoranta.Soarele s-a mai topit o data in greata unei pierderi insignifiante de caracter.Omenirea a uitat sa-si dea jos pielea aspra si ruginita de tinichea."Nemurire, inchin un pahar in cinstea ta!, a rostit sufletul unui martir fara cauza, cautand sa fie auzit inainte de a disparea.
In clipe ca aceasta ti-ai dori sa adormi vesnic, sa dispari complet din fata plastica a lumii.Stiu cum ma simteam azi dimineata in timp ce-mi faceam drumul vesnic de acasa spre liceu, mii de ganduri ma faceau sa detest fiecare particula din oamenii care treceau nepasatori pe langa mine imbrancindu-ma.Cersetorii din metrou nu ma induiosau cu absolut nimic si minciuna pe care mi-o turnau nu facea altceva decat sa-mi provoace o imensa scarba.
Unii gandaci nu mor indiferent de cate ori ii calci.Regretele mele sunt cam la fel...oricat de mult le calc, ele nu dispar, ci raman pe constiinta mea chinuindu-mi fiecare secunda pe care mi-o toarna timpul in pahar.

Apartenenta

Zilele trecute, in timp ce ma plimbam pe Lipscani gandindu-ma la oile mele, ma trezesc etichetata drept minimalista de niste pusti ce se vroiau a fi punkeri inraiti si asta doar pentru ca aveau parul vopsit in diferite culori, cercei in diferite parti ale fetei, eternii converse in picioare, haine in carouri si cate si mai cate lucruri care sa-i scoata cat mai mult in evidenta si sa le intareasca imaginea adoptata.
Dar sa revenim pentru o clipa la minimalista reprezentata de persoana mea in fata lor.Primul lucru pe care-l fac dupa ce ajung acasa e sa ma uit bine in oglinda si sa descopar cliseul pe care-l reprezentam, sa gasesc acea "minimalista" si brusc ma gandesc "De unde si pana unde m-au luat aia asa ceva?"...ma gandeam la stilul din arta minimalist si m-am vazut ca pe ceva simplu...dar in mod sigur ei nu se gandisera la asa ceva.
Dupa ce mi-am chinuit mintea putin incercand sa scot ceva din stupiditatea asta, am fost lovita de o "revelatie":daca ma imbrac larg sunt rapperitza, daca ma imbrac cu o bluza in carouri, niste pantaloni stramti si ma incalt cu tenisi devin punkeritza, iar daca schimb bluza cu un tricou negru cu un animalutz trist pe el si-mi fac un breton peste un ochi sunt emo(sa nu uitam si de atitudinea deprimata ca altfel nu merge), daca imi iau niste pantaloni din piele, bocanci pana la genunchi, lanturi si bratari cu tinte si neaparat un tricou pe care sa apara numele unei formatii heavy-metal sunt rockeritza si tot asa...
Si acum vine si intrebarea grea: Daca vreau sa fiu doar eu, daca mie imi place si jazzul(in primul rand), si punkul si muzica clasica si multe altele si daca ma imbrac normal, ce nume mi-ar inventa generatia actuala?Cum ar trebui sa ma imbrac sau sa gandesc fara a fi considerata o victima a acestei necesitati critice de a apartine unui grup?Ce va urma dupa ce aceste stiluri isi vor epuiza adeptii?Caror grupuri noi va trebui sa ma alatur pentru a fi acceptata in noua societate?
Sunt lucruri triste, dar reale din pacate si daca ai impresia ca exprimi ceva nou, ca esti unic si ca tot ce-am zis aici e o prostie, uita-te in jur cu atentie sau si mai bine, in oglinda si intreaba-te serios :"EU CINE SUNT?"

unkle-eye for an eye

Dorinta catre timp

Nu asculta ce-ti cer
Iubite timp,
Caci tu vei trece-ncet
Si ma vei uita,
Iar tot ce-am iubit
Pe-acest pamant
Va pleca odata cu mine
In mormant.


Nu baga de seama
Cum am adormit
Si de teama
Cum pe tine te-am silit
Sa ma lasi amortit,
Fara pic de viata,
Sa m-arunci departe,
Sa ma pierzi in ceata,
Fara cuvinte sau soapte.

Cugetare fara sens

Oare peste cat timp ma voi trezi la realitate?Cate secunde de disperare vor mai trece acoperind usor, usor fiecare particica din omul din mine?

E greu sa ma gandesc la toate astea, dar si mai greu e sa nu ma gandesc.Imi pun puterile la bataie, imi scot sentimentele si le alung atat de departe incat mi-e mila sa le mai chem la loc.Lumea asta va face in final un monstru din mine si sunt mult prea constient de aceste lucruri fara sens incat sa ma mai obosesc ferindu-ma.Le las sa vina si sa se loveasca in zidul indiferentei pe care l-am ridicat in treacat in timp ce eram absorbit de o iluzie moarta a sortii mele.

Ce-mi e o secunda sau o eternitate de deznadejde cand restul nu mai conteaza in fata mea, cand tot ce-mi iese-n cale e piedut deja, cand pana si lumina e intunecata, iar drumul pe care-l urmez nu mai are nicun fel de destinatie.

Zi de zi simt cum se mai rupe din mine cate o parte uitata si trebuie sa o iau de la capat doar pentru a termina drumul odata.

Nu mai simt nici fericire, nici tristete, nici macar mila pentru tot ceea ce vad, simt si aud.Deja mi-a amortit sufletul, e doar o cutie de carton in care mai traieste, poate, doar praful.

S-a dus fiecare dorinta a mea, s-a dus si acel zambet al rasaritului, iar tot ce-a ramas e-o minte obosita de-atata suferinta care cauta odihna vesnica.

Intrebari in tihna

O musca bazaie in nesimtire deranjand linistea incertitudinii mortii.Inca un an a mai trecut si istoria se repeta cu cea mai mare tristete.Teroarea se opune lipsei de obisnuinta in timp ce o noua armata este creata chiar de demonii vremii candva apuse.Ce sa zici? ce sa gandesti? cum sa respiri fara a respinge fiecare clipa transformand-o in inutilitate?Ma tem sau nu? Raspunsul se va naste din amintirea eroilor nascuti morti pe care sufletu-mi i-a parasit in rapa sangerie din abisul dorintei de razbunare."Spune da", imi zice acea fiinta ce creste-n a mea minte.Refuzul e-o solutie mult prea slaba pana si pentru noi.Ce sa zici? ce sa gandesti? cum sa privesti fara a tine minte toata scena macabra, tot acel decor in care cadavrul principal erai tu? A te opune e ceea ce cauti si renegi fiecare gand sau speranta ce indrazneste sa treaca prin fata ta.Lumea e mult prea mica pentru forta ta si cel mai greu e sa renunti la propria-ti existenta.

The great escape...through words

Ce-a trebuit sa fac sa pot zbura?Sa ma rog, sa cer o sansa, sa-mi impart sufletul in mii de bucati nichelate si legate la capat cu snururi ruginite si pline de praf.O legatura de sperante huiduite asteapta pe fotoliu, in sufrageria mea.Sa le primesc sau nu?Adanc se revarsa mine de cuvinte pe cale de disparitie in burduful mintii mele cutreierata de turiste ganduri vagi, fara culori in buzunare sau in palarii.Tributul consta in cateva culori, dar de unde sa le iau cand nici macar nu stiu cum arata, cum miros, cum se simt la atingerea mainii mele peticite cu intuneric.
Ceara, incet se topeste si devine ceas, devine o putere absoluta, o entitate moale, concurand cu timpul.A pune-o limita in tot ceea ce vad, in tot ceea ce cred e mult prea dificil, iar ceara continua sa se topeasca.Un manunchi de idei aruncate intr-un colt hilar si trist in acelasi timp, ma priveste prin valul ce-mi acopera chipul.Vocea mi se dilata si ajunge sa ma raneasca asa ca prefer sa o opresc, sa nu o mai aud.Sunt inconjurata de continente inventate de mintea mea si nu am loc sa trec prin ele.
"Opreste-te fara schimbare!", dar nu pot face asta.Lumina e undeva, am o particula din ea si stiu cum arata.Fara de ea, aceasta particula, nu voi gasi imensa mare a luminii, de se va stinge voi aluneca pe vecie in obscur.