Incearca sa scrie tot ceea ce simte,sa exprime in cuvinte tot timpul ce a trecut.Tacerea e inutila in aceste secunde cruciale care trec fara a se opri pentru a putea fi admirate.Secundele au fost oricum mereu umile si timide.Aude cum plang peretii,cum tremura copacii in bataia furioasa a vantului,cum umple zgomotul strazile...nu poate sa faca nimic.Linistea uitarii il face sa dispara in tot ceea ce gandeste,sa se piarda deznadajduit.Atentia unei lumi candva disparute apare peste tot,il urmareste cu aceeasi intensitate familiara.Fuga nu are niciun rost,oricum nu exista vreo scapare din aceasta parodie dramatica a vietii lui.
Acum doarme;se afunda intr-un univers intunecat in care pluteste fara a avea o cale,o directie.Cauta un spatiu care sa ii apartina,un timp creat de el,in care sa nu-i fie frica de propria lui proiectie in trecut si viitor.Rezidurile trecutului il ineaca,luandu-i si ultima suflare.Trist cum incet dispare tot...se descompune pana si propria lui minte,in urma ramanand doar locul obligatoriu pe care l-a ocupat o vreme.Aude voci,dar nu-i exprima nimic acele cuvinte mototolite aruncate-n vapai de amintiri.
2 comentarii:
Descompunerea in sine nu poate fi perceputa si ca atare nici considerata trista decat de catre cei ce o pot observa. Iar el, odata ajuns in starea asta, sunt slabe sanse sa se afle printre acestia. Daca mai are insa o sclipire de luciditate, atunci este dureros, indeed.
luciditatea il afecteaza,pentru ca atunci se poate vedea asa cum este el de fapt,si poate ca asta doare cel mai tare,sa vezi cum esti,dar sa nu poti face ceva ca sa te schimbi
Trimiteți un comentariu