Zile

Zile-au trecut si noi ne tot gandim
Ca intr-o zi toti vom apune si nu o sa mai fim.
Si uneori noapte-auzim cum inc-o stea mai moare
Si drumetii plang, s-a mai dus o calauzitoare.

Sunt zile-n care toti ne temem sa plecam,
Caci poate nu ne-ntoarcem, asa ca-ncepem sa speram.
Zilele trec si soarta se-mplineste,
Speranta se prea pierde, dezamagirea creste.

Se duc minutele, clepsidrele resping nisipul,
Se duc zilele, ceasurile resping timpul.
Nu mai auzim nimic, nu mai vorbim
Timpul ne face in loc sa ne oprim.

Rostul unui pas facut dimineata

Ma trezesc dezamagita.A mai trecut o noapte in care corpul meu a refuzat sa doarma.Ma trezesc din stadiul amortit al mintii mele.Privesc in gol vreo zece minute doar pentru a-mi limpezi privirea.E miercuri, zi apasatoare si trista.Cu ce oare sa incep?...Stiu!!! Inceputul perfect ar fi valsul frunzelor in bataia vantului.Ma uit cum danseaza gratioase pana ating pamantul, cum nimeni nu le baga in seama si ele fac atata efort pentru a putea iesi in evidenta.Dar nu simt mila pentru ele, ba chiar consider ca o frunza exprima mai multa frumusete decat pot exprima cuvintele unui poet.Ma simteam eclipsata si umilita de magia lor.

Imi place atat de mult toamna, e un anotimp demn si intelept.Cat de mult mi-as dori sa inlocuiasaca vara.Singurul lucru care m-a cam deranjat a fost soarele care radea prea tare la mine....sau de mine, dar in orice caz nu cu mine.Iar a trecut o zi in care conversatiile inutile au turnat peste mine si m-au acoperit cu o pacla vascoasa de prostie.

Timpul asta...nenorocit micut!Aspira clipele mai repede decat inspir eu praful.

Sentimentul unui drum fara rost

O liniste scheletica zvantata de grijile ordinare ale vietii se ridica din apusul unei mari de ignoranta.Soarele s-a mai topit o data in greata unei pierderi insignifiante de caracter.Omenirea a uitat sa-si dea jos pielea aspra si ruginita de tinichea."Nemurire, inchin un pahar in cinstea ta!, a rostit sufletul unui martir fara cauza, cautand sa fie auzit inainte de a disparea.
In clipe ca aceasta ti-ai dori sa adormi vesnic, sa dispari complet din fata plastica a lumii.Stiu cum ma simteam azi dimineata in timp ce-mi faceam drumul vesnic de acasa spre liceu, mii de ganduri ma faceau sa detest fiecare particula din oamenii care treceau nepasatori pe langa mine imbrancindu-ma.Cersetorii din metrou nu ma induiosau cu absolut nimic si minciuna pe care mi-o turnau nu facea altceva decat sa-mi provoace o imensa scarba.
Unii gandaci nu mor indiferent de cate ori ii calci.Regretele mele sunt cam la fel...oricat de mult le calc, ele nu dispar, ci raman pe constiinta mea chinuindu-mi fiecare secunda pe care mi-o toarna timpul in pahar.

Apartenenta

Zilele trecute, in timp ce ma plimbam pe Lipscani gandindu-ma la oile mele, ma trezesc etichetata drept minimalista de niste pusti ce se vroiau a fi punkeri inraiti si asta doar pentru ca aveau parul vopsit in diferite culori, cercei in diferite parti ale fetei, eternii converse in picioare, haine in carouri si cate si mai cate lucruri care sa-i scoata cat mai mult in evidenta si sa le intareasca imaginea adoptata.
Dar sa revenim pentru o clipa la minimalista reprezentata de persoana mea in fata lor.Primul lucru pe care-l fac dupa ce ajung acasa e sa ma uit bine in oglinda si sa descopar cliseul pe care-l reprezentam, sa gasesc acea "minimalista" si brusc ma gandesc "De unde si pana unde m-au luat aia asa ceva?"...ma gandeam la stilul din arta minimalist si m-am vazut ca pe ceva simplu...dar in mod sigur ei nu se gandisera la asa ceva.
Dupa ce mi-am chinuit mintea putin incercand sa scot ceva din stupiditatea asta, am fost lovita de o "revelatie":daca ma imbrac larg sunt rapperitza, daca ma imbrac cu o bluza in carouri, niste pantaloni stramti si ma incalt cu tenisi devin punkeritza, iar daca schimb bluza cu un tricou negru cu un animalutz trist pe el si-mi fac un breton peste un ochi sunt emo(sa nu uitam si de atitudinea deprimata ca altfel nu merge), daca imi iau niste pantaloni din piele, bocanci pana la genunchi, lanturi si bratari cu tinte si neaparat un tricou pe care sa apara numele unei formatii heavy-metal sunt rockeritza si tot asa...
Si acum vine si intrebarea grea: Daca vreau sa fiu doar eu, daca mie imi place si jazzul(in primul rand), si punkul si muzica clasica si multe altele si daca ma imbrac normal, ce nume mi-ar inventa generatia actuala?Cum ar trebui sa ma imbrac sau sa gandesc fara a fi considerata o victima a acestei necesitati critice de a apartine unui grup?Ce va urma dupa ce aceste stiluri isi vor epuiza adeptii?Caror grupuri noi va trebui sa ma alatur pentru a fi acceptata in noua societate?
Sunt lucruri triste, dar reale din pacate si daca ai impresia ca exprimi ceva nou, ca esti unic si ca tot ce-am zis aici e o prostie, uita-te in jur cu atentie sau si mai bine, in oglinda si intreaba-te serios :"EU CINE SUNT?"

unkle-eye for an eye

Dorinta catre timp

Nu asculta ce-ti cer
Iubite timp,
Caci tu vei trece-ncet
Si ma vei uita,
Iar tot ce-am iubit
Pe-acest pamant
Va pleca odata cu mine
In mormant.


Nu baga de seama
Cum am adormit
Si de teama
Cum pe tine te-am silit
Sa ma lasi amortit,
Fara pic de viata,
Sa m-arunci departe,
Sa ma pierzi in ceata,
Fara cuvinte sau soapte.

Cugetare fara sens

Oare peste cat timp ma voi trezi la realitate?Cate secunde de disperare vor mai trece acoperind usor, usor fiecare particica din omul din mine?

E greu sa ma gandesc la toate astea, dar si mai greu e sa nu ma gandesc.Imi pun puterile la bataie, imi scot sentimentele si le alung atat de departe incat mi-e mila sa le mai chem la loc.Lumea asta va face in final un monstru din mine si sunt mult prea constient de aceste lucruri fara sens incat sa ma mai obosesc ferindu-ma.Le las sa vina si sa se loveasca in zidul indiferentei pe care l-am ridicat in treacat in timp ce eram absorbit de o iluzie moarta a sortii mele.

Ce-mi e o secunda sau o eternitate de deznadejde cand restul nu mai conteaza in fata mea, cand tot ce-mi iese-n cale e piedut deja, cand pana si lumina e intunecata, iar drumul pe care-l urmez nu mai are nicun fel de destinatie.

Zi de zi simt cum se mai rupe din mine cate o parte uitata si trebuie sa o iau de la capat doar pentru a termina drumul odata.

Nu mai simt nici fericire, nici tristete, nici macar mila pentru tot ceea ce vad, simt si aud.Deja mi-a amortit sufletul, e doar o cutie de carton in care mai traieste, poate, doar praful.

S-a dus fiecare dorinta a mea, s-a dus si acel zambet al rasaritului, iar tot ce-a ramas e-o minte obosita de-atata suferinta care cauta odihna vesnica.

Intrebari in tihna

O musca bazaie in nesimtire deranjand linistea incertitudinii mortii.Inca un an a mai trecut si istoria se repeta cu cea mai mare tristete.Teroarea se opune lipsei de obisnuinta in timp ce o noua armata este creata chiar de demonii vremii candva apuse.Ce sa zici? ce sa gandesti? cum sa respiri fara a respinge fiecare clipa transformand-o in inutilitate?Ma tem sau nu? Raspunsul se va naste din amintirea eroilor nascuti morti pe care sufletu-mi i-a parasit in rapa sangerie din abisul dorintei de razbunare."Spune da", imi zice acea fiinta ce creste-n a mea minte.Refuzul e-o solutie mult prea slaba pana si pentru noi.Ce sa zici? ce sa gandesti? cum sa privesti fara a tine minte toata scena macabra, tot acel decor in care cadavrul principal erai tu? A te opune e ceea ce cauti si renegi fiecare gand sau speranta ce indrazneste sa treaca prin fata ta.Lumea e mult prea mica pentru forta ta si cel mai greu e sa renunti la propria-ti existenta.

The great escape...through words

Ce-a trebuit sa fac sa pot zbura?Sa ma rog, sa cer o sansa, sa-mi impart sufletul in mii de bucati nichelate si legate la capat cu snururi ruginite si pline de praf.O legatura de sperante huiduite asteapta pe fotoliu, in sufrageria mea.Sa le primesc sau nu?Adanc se revarsa mine de cuvinte pe cale de disparitie in burduful mintii mele cutreierata de turiste ganduri vagi, fara culori in buzunare sau in palarii.Tributul consta in cateva culori, dar de unde sa le iau cand nici macar nu stiu cum arata, cum miros, cum se simt la atingerea mainii mele peticite cu intuneric.
Ceara, incet se topeste si devine ceas, devine o putere absoluta, o entitate moale, concurand cu timpul.A pune-o limita in tot ceea ce vad, in tot ceea ce cred e mult prea dificil, iar ceara continua sa se topeasca.Un manunchi de idei aruncate intr-un colt hilar si trist in acelasi timp, ma priveste prin valul ce-mi acopera chipul.Vocea mi se dilata si ajunge sa ma raneasca asa ca prefer sa o opresc, sa nu o mai aud.Sunt inconjurata de continente inventate de mintea mea si nu am loc sa trec prin ele.
"Opreste-te fara schimbare!", dar nu pot face asta.Lumina e undeva, am o particula din ea si stiu cum arata.Fara de ea, aceasta particula, nu voi gasi imensa mare a luminii, de se va stinge voi aluneca pe vecie in obscur.