Imi aduc aminte de gramezile de funze uscate din gradina bunicilor in care obisnuiam sa sar, mirosul lor ametitor, caldura pe care o emanau intodeauna ma faceau sa plutesc in universul meu.
Acum nu mai pot simti ce am simtit atunci, acum nu pot decat sa imi amintesc cu zambetul pe buze de perioada aceea, dar stiu ca niciodata nu o voi mai retrai.
Ca sa intri in viitor trebuie sa lasi trecutul sa putrezeasca in liniste.Pana si prietenii pe care ii consideram candva cei mai buni s-au dovedit a fi o gluma proasta, ceva inutil.Loviturile le primesti cand nu esti puternic, te iau pe nepregatite si te pun la pamant.De cate ori nu am simtit ca nu ma voi mai putea ridica, de cate ori nu am simtit ca totul trece pe langa mine, ca eu stau pe margine si privesc fara a-mi dori asa ceva.La fiecare cadere nu am avut acel pat moale de funze uscate si parfumate, ci niste pietre.
Dupa cum spunea Dostoievski:"Iadul inseamna neputinta de a iubi!".Ei bine, eu cred ca ma aflu in iad, dansand cu demonii, pentru ca nu pot sa simt nici cea mai mica afectiune pentru natura umana, nu ma pot lasa inselata de sentimentele care ii domina pe ceilalti.Chiar si ura e o forma de a iubi, dar eu nu urasc.Sunt goala, lipsita de orice fel de urma de simpatie, de mila pentru viata.Este cel mai greu sa crezi ca traiesti cand de fapt esti mort.Inca nu am lasat tarana sa se usuce peste mine, poate ca mai am de sperat...sau de uitat.
